Menestrelul din Marginimea Sibiului.
„Sunt cel care iubesc pe altii”
Avea sa-si ingroape toate grijile, a doua zi de Inviere. Cand s-a urcat la volanul Golf-ului sau albastru, insotit doar de sotie si de fiica cea mare, stia ca acolo unde se duce n-o sa-l intrebe nimeni despre noul guvern, despre Tariceanu sau suspendarea din functie. A lasat in urma fermecatorul Sibiu, cotind spre munti. In Orlat, la numarul 855, il astepta cel mai cautat ardelean din Marginimea Sibiului. Putini i-au aflat tainele. Pret de cateva ceasuri, Traian Basescu si-a indulcit, departe de ochii lumii, amarul vietii de presedinte.
Al nimanui si al tuturor
Isi spune Menestrel si, de cand se stie, canta. Mai toate marimile vechi si noi i-au ascultat taragotul, tambalul de o suta de ani si „ciuiturile cu prostii”. Fusese lautarul preferat al lui Nicu Ceausescu (expediat prin toamna lui 87 prim-secretar la Sibiu), il asculta maica-sa la telefon de la Bucuresti, in serile cand Nicu o suna la opt fix sa-i dea raportul sau „sa-i puna o ciuitura”, l-a sorbit Adrian Paunescu care-i si dedicase prin 94 o poezie scrisa „la minut”, l-a aplaudat, sobru, Ion Iliescu, la o aniversara, iar, mai incoace, l-a gasit si Traian Basescu, in timpul escapadelor sale estivale pe litoral. „Inainte”, l-au chemat stabii de la partid si Securitate sau oameni simpli, la nunti si alte petreceri. „Dupa”, l-au tocmit armate intregi de sefi si sefuleti sau sali ticsite cu romani pribegi prin lume. Tuturor le-a cantat, „ciuit” si recitat la fel. Sergiu Cipariu, zis Babu (asa li se spune barbatilor de frunte din Marginimea Sibiului), n-a fost al nimanui si pare sa fie al tuturor.
Pe Traian Basescu l-a cunoscut „la ziua unui prieten al dansului”, unde cantase impreuna cu marele Bocsa. Isi aminteste doar ca pe atunci nu era presedinte. Dupa, s-au intalnit mai des: „Eu eram cu ansamblul de la Jidvei la mare, unde faceam si prezentare de vinuri, la Neptun, la Ciresica. Acolo venea. Ii cantam melodiile care ii placeau. Nu ma gandeam sa-i placa muzica ardeleneasca. A cerut „Ana, zorile sa varsa” si „Bate vantu-n curmatura”.”
Mai tarziu, Sergiu Cipariu a ajuns sa cante in duet cu Bodo, pe atunci ginerele presedintelui. „I-am tot povestit”, zice Sergiu, zimbind pe sub mustata taiata ingust, „ca am o pivnita cu tambal, sa vina sa-l asculte”. Se apropie de tambalul de o suta de ani si canta molcom, in timp ce trage iute peste corzi: „Asta-i doina doinelor…”. Si isi toarna vin: „licoarea binecuvantata”. Cand termina de cantat, trece la o poezie in pas cu sarbatorile:
„M-a rugat ieri Dumnezeu: fii bun, stai in locul meu/ Vreu sa ma hodin si eu/ Si ce fac, Doamne, l-am intrebat/ Daca cat timp esti plecat/ Eva intra in pacat?/ Ia-o ca pe-o frunza in vant/ si alung-o pe pamant/ Insa daca peste ani/ Intr-un grajd cu multi juncani/ Trupu-i gingas si frumos o sa-l nasca pe Cristos/ Rastigneste-i lacomia/ Schimba-i numele in Maria/ Vesniceste-o ca fecioara/ si primeste-o-n Ceruri iara!”. A auzit-o undeva si a bagat-o la cap. La fel ca alte cateva sute de poezii.
Pivnita cu tambal se incalzeste cu vin ales. Spanzurat de un cui, Gheorghiu Dej strajuieste cele cateva butoaie si zeci de sticle stivuite langa pereti. L-a pus in perete dupa 89, cand i-a gasit portretul intr-un pod din Sibiu. Si inainte, tovarasii se cufundau in pivnita lui Babu tot ca sa se pazeasca. De ochii lumii. „Aici, la mine, pivnita o fost casa de protocol. Inainte erau alte distante. Cu Basescu ii altfel. Nu ziceai ca-i sef de stat. Om normal. Plin de gluma si poanta”. Babu masoara vremurile cu minte jucausa: „I-am zis si bancuri cu ardeleni impociumpati”. Interpreteaza ca pe scena – „Ion catre Gheorghe: „Apoi ma, Gheorghe, tu stii ce-i aceia omenia?”. „Nu, Ioane, apoi ce sa fie?” „Apoi ai omenie atuncea cand, daca ai promis ceva, apoi musai te tai de promisiune. Da intelijenta stii ce-i?” „Nu stiu, Ioane.” „Apoi ai intelijenta daca nu promiti niciodata nimic””. Presedintele a ras cu pofta. Doi petrecareti! Iata-i: unul scund si putintel, hahaind cu gura pana la urechi si cu priviri piezise; celalalt, rotofei si inca voinic, cantand draceste, printre vorbe impelitate.
Babu prinde chef de vorba, iar vinul il ajuta sa se simta in largul lui: „O venit aici, am stat un pic de povesti, o vizitat butoaiele. Era foarte incantat. Pe urma, o mers la Gura Raului, ca iesea lumea din biserica, si s-o dus cu prefectul acolo. Si-apoi o venit inapoi, am servit masa. Am cantat, o cantat impreuna cu mine. O treaba foarte comoda, fara nimic de protocol, fara distanta”.
Istorie cu „ciuituri” Pivnita cu tambal
Pe Babu e mai simplu sa-l intrebi la ce nu stie sa cante: „Poate la sitar indian”. Alearga cu degetele pe orice coarda si sufla priceput in orice scoate muzica. Mai ales in taragot, ca are putin din toate. (Drept exemplu, sufla o invartita ca pe la nuntile din Marginime).
Tot de pe la nunti a invatat si „ciuiturile” strigate de feciori pe ulitele din Rod. Nicu Ceausescu se dadea in vant dupa ele si, uneori, o chema pe ma-sa la telefon sa le asculte: „Zicea: „Babule, baga o ciuitura!” Zicea: „Hai, ma, zi-i o ciuitura lu mama”. Mie nu-mi venea sa cred. Zicea: „Zi-i ma, zi-i acolo!” Si ce sa-i fac, daca o zis…”. Babu se indura si striga in receptor cat il tinea gura: „Ai mandruto, cum t-as da/ Ai, ca nici catrinta-n c… n-a sta/ C-a zbura din buca-n buca/ Ca gaina habauca…”. Pe atunci, Nicu Ceausescu tara dupa el doua valize cu un transformator urias, un telefon de campanie carat peste tot cu un Aro. Cu el suna si din creierii muntilor, ca sa dea raportul acasa: unde e, cu cine chefuieste, tot…
In toamna lui 87, Elena Ceausescu isi exilase plodul la Sibiu, ca sa-l rupa de soprana Daniela Vladescu. Viata dulce gasise insa si in Marginime: „Eram cu el tot timpul. Daca azi nu, maine precis eram. Cu el, Nadia Comaneci o fost de multe ori la mine acasa. Din ce-am vazut si am simtit eu, Nadia efectiv il iubea. Venea uneori si nechemata. Venea la mine si ma intreba: „Cum e treaba?” „Nu stiu, ca nu l-am intalnit”. Nu o obliga, cum au scris ziarele ca, vai de mine, ce facea Nicu Ceausescu, ii smulgea unghiile… Prostii.” Nicu a vrut sa-l faca pe Sergiu Cipariu ministrul culturii, in 88. „I-am zis: „Daca ti-e drag de mine, lasa-ma in pace””. De „Printisor”, cum era cunoscut pe atunci in popor, isi aminteste ca nu bea asa cum vorbea lumea si nici nu se purta vulgar, cum il descria Pacepa: „Ii placeau poezia si muzica. M-am impacat bine cu el”.
Pe Adrian Paunescu l-a cunoscut dupa Revolutie, prin 94, la o petrecere in Sibiu, la care erau invitati mai toti ministrii. A cantat cu mare daruire si chemare, „ca le-au dat lacrimile”. Paunescu l-a cadorisit cu „un maldar de carti” si i-a compus, pe loc, in semn de recunostinta, un poem: „Si iarasi e greu si avem ghinion/ Si iarasi speranta ne invaluie sfanta/ Si iarasi in noaptea de Sfantul Ion/ E pace, iar Sergiu Cipariu ne canta/ Si in doinele lui urca Voda pe cal/ Iar firul de iarba isi mana curajul/ Romanii prin Sergiu Cipariu cand vin in Ardeal/ Pot ca sa afle unde-i Orlatul si Blajul/ si cat pe lume nu-i inca tarziu/ Si-n dulcea lumina Ardealul se intoarce si el la Sibiu/ si-n cantecul Marii Uniri se inchina/ Astfel precum doar taragoatele stiu.”
Isi toarna din nou din „licoarea binecuvantata” si limba i se dezleaga mai tare. Recita infocat un vers din Esenin si apoi vine vremea sa-si spuna micul sau secret: „Mi-s dragi oamenii, sa-i fac sa se simta bine. N-am fost unul dintre cei mai buni taragotisti, unul dintre cei mai buni solisti vocali. Dar lumea ma chema pe mine. Pe Babu. Secretul e ca dupa patru melodii, auditoriul motaie. Vrea altceva. Mai la tambal, mai o poezie sau o ciuitura, mai la vioara, la saxofon. Dispersam monotonia. De asta am ajuns sa fiu numit menestrel. Sunt cel care iubesc pe altii.” Anul trecut, spune, a avut 30 de ani, acum 58. „Vezi cum trece vremea?” Trece, poate, dar numai pentru Sergiu Cipariu. Babu isi poarta prin lume doar tineretea vesnica, de menestrel.
