Blajeni in tara si in lume

Episcopul oradean Samuil Vulcan (1806-1839) este una din personalitatile proeminente ale Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolica si ale culturii romanesti,cu deosebire din nord-vestul Transilvaniei.
Samuil Vulcan s-a nascut la Blaj, la 1 august 1758, intr-o familie saraca si umila. Tot la Blaj a urmat liceul la terminarea caruia va deveni student al ,,Facultatii de Filozofie” din Oradea. Studiaza in continuare Teologia la Institutul ,,Sf. Barbara” din Viena, dar si la institutele din Agria si Lemberg.
Grija pentru un cler temeinic pregatit s-a manifestat in Biserica noastra imediat dupa Unirea de la 1700, cand Episcopul Atanasie Anghel nu mai admite sa fie hirotoniti preoti de catre alti episcopi,, unde afara de cetit si de cantare nu se poftia alta invatatura”. Astfel, la inceputul secolului al XIX-lea, un om exigent ca P. Maior afirma cu satisfactie despre preotii nostri : ,,toti sunt invatati si intru stiinta teologiceasca procopsiti „. „Avand in vedere toate acestea, nu suntem surprinsi ca Samuil Vulcan a fost ales ca profesor de limba romana al viitorului imparat Francisc I si consilier intim al imparatului”, se arata in comunicatul emis de Biroul de Presa al Episcopiei Romane Unite cu Roma, Greco-Catolica Oradea.
Devenit preot, Samuil Vulcan este numit prefect de studii si vicerector al seminariilor din Viena si Agria. In 1792, anul in care se deschide la Oradea ,,Seminarul Roman Unit”, Episcopul Ignatie Darabant il cheama pe Samuil Vulcan la sine numindu-l, la inceput canonic, si in scurt timp vicar general. Ignatie Darabant este Episcopul care a inceput zidirea Catedralei ,,Sf. Nicolae” si care, la moartea sa, si-a lasat intreaga avere pentru terminarea constructiei si burse pentru studentii teologi. Cei doi au lucrat impreuna si Samuil Vulcan s-a bucurat de valoroasa experienta in conducerea Episcopiei a predecesorului sau, dar si acesta a recunoscut noua forta a tanarului preot care i-a atras atentia prin ,,figura impunatoare, cu trasaturi severe si gesturi disciplinate, incununata de aristocratia unei culturi bogate, om cu solide resorturi de ordin moral…”.
Format in Biserica Apuseana, Samuil Vulcan este cultivat, vorbea curent romana, germana, franceza, italiana, maghiara, probabil, si polona, si limbile clasice, ebraica, latina si greaca. Pretuia virtutile morale, cu deosebire omenia, curajul, rabdarea si barbatia in fata mortii, si considera ca nu este suficient sa nu faci raul, ci trebuie facut binele in folosul societatii. Doctrina lui se bazeaza pe doi piloni: primul, credinta in Dumnezeu, in Biserica Sa si in efortul pentru catolicizare, pentru romani insemnand revenirea in Biserica Catolica de care ,,au fost rupti in veacurile trecute si care le garanteaza propasirea morala si culturala”. Al doilea pilon , culturalizarea poporului.
La 25 octombrie 1806, dupa moartea episcopului Ignatie Darabant, Samuil Vulcan este sfintit episcop pentru Dieceza de Oradea. Mergand pe linia lui Darabant, cultiva prietenia cu Samuil Micu, Gh. Sincai si P. Maior, corifeii Scolii Ardelene. Prin prezenta, grija si intelepciunea lui Samuil Vulcan, acestia au cunoscut la Oradea, dragostea si intelegerea si au fost ajutati si incurajati sa-si realizeze proiectele. Cu ajutorul moral si material al Episcopului s-a tiparit primul dictionar al romanilor, ,,Lexiconul” de la Buda (1825), in buna parte opera lui Samuil Micu, care mentiona atunci: ,,Sa scriu aceasta carte m-a indemnat dragostea pentru cultura si stiinta neamului meu, ca sa aiba si el un dictionar, de care nicio natie nu e lipsita…”.
In ceea ce priveste invatamantul, episcopul Vulcan ,,avea credinta fanatica si persistenta” ca scoala si cartea ,,pot face minuni”, si acest miracol il dorea la romani. Preocuparea pentru scolile confesionale satesti, cat si pentru ,,Seminarul Teologic” este permanenta, dar episcopul dorea mai mult , dorea o scoala care sa se identifice cu viata neamului sau. Aceasta avea sa fie gimnaziul din Beius deschis in toamna anului 1828: ,,Care lucru cu ajutorul lui Dumnezeu si cu Preainalta ingaduinta a Preainaltului Imparat care acum stapaneste, l-am savarsit cu mare cheltuiala in episcopescul oras Beius…” (Azi, Liceul ,, Samuil Vulcan”). Si scoala din Beius avea sa fie una din ,,fantanile darurilor” pe care Biserica Greco-Catolica o oferea tuturor, indiferent de confesiune ,,pentru toti fiii nostri…dupa putinta sa li se franga sfanta paine si a-i cuprinde la invatatura”. 
Cu dragoste si intelepciune crestina Episcopul Samuil Vulcan a imbratisat cauza ortodocsilor aradeni , intervenind la Curtea Vieneza si ajutand cu bani proprii infiintarea ,,Preparandiei Ortodoxe” (1812) din Arad in vederea dezvoltarii unei vieti culturale romanesti in aceasta localitate complet dependenta de ,,Biserica Sarbeasca”. Pana la Samuil Vulcan toti episcopii din Arad erau sarbi. Episcopul oradean ii sprijina pe Moise Nicoara si pe apropiatii lui sa aduca in scaunul episcopesc ortodox din Arad primul episcop roman. Ajutorul acordat Bisericii Ortodoxe nu se limiteaza la situatiile amintite, a fost continuu si recunoscut la vremea aceea.
Episcopul Samuil Vulcan s-a stins din viata in Palatul Episcopal din Oradea la 25 decembrie 1839 si a fost inmormantat in cripta Catedralei ,,Sf. Nicolae”.

Sursa :www.realitateabihoreana.ro

Se spune că atunci când bat clopotele Catedralei Greco-Catolice „Sfânta Treime” din Blaj, sunt destine care se înscriu în Eternitate… Un astfel de destin a fost cel al Episcopului Martir Ioan Suciu… S-a născut la Blaj, „acel spaţiu transilvan care pulsează ca o inimă în spiritualitatea şi destinul românilor, înconjurat de aureola sacralităţii şi misterului”. Blajul ne vorbeşte necontenit despre marii lui bărbaţi şi martiri… poate, cu atât mai mult azi, dar, în acelaşi timp, ne îndeamă la credinţă, fidelitate şi acţiune. Evenimentul acesta, Centenarul naşterii Episcopului Martir Ioan Suciu şi evocarea personalităţii sale într-un cadru de demnitate şi cinstire, mărturiseşte adevărul că amintirea acestui mare prelat al Bisericii Române Unite cu Roma nu se şterge în timp. Mai mult, ne face să ne apropiem de Preasfinţia Sa şi, fascinaţi de frumuseţea credinţei sale, să purtăm în noi nostalgia acestui ideal înalt. Ioan Ovidiu Suciu, fiul preotului Vasile Suciu şi al Mariei, a fost al treilea copil între cei 10 ai familiei. Mama se înrudea de aproape cu preotul, canonicul şi renumitul orator Ioan Coltor. A urmat Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj fiind clasificat mereu „primul”. Între 1925-1932 continuă studiile la „Colegiul de Propaganda Fide” din Roma, după terminarea cărora obţine cel mai înalt calificativ: „Summa Cum Laude” şi doctoratele în Filozofie şi Teologie. Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a felicitat-o pe mamă pentru „copilul ce l-a născut”. A fost sfinţit preot în 1931, la Roma, şi a celebrat prima Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Monte Maria” din Cetatea Eternă. De-acum era „lumina lumii”, „arhitectul care învaţă să clădim peste stele”, „omul chemat să trăiască pentru alţii”, pe drumul sfinţeniei, pentru că, spunea tânărul preot, „sfinţenia nu-i extraordinarul, sfinţenia este normalul-identificarea totală cu Isus”. După întoarcerea în ţară, este preot-profesor la mai multe licee din Blaj, la Liceul „Sf. Vasile cel Mare”, unde absolvise, Rector la „Internatul Vancean” şi profesor la „Academia Teologică”. La 20 iulie 1940, în Catedrala „Sfântul Nicolae”din Oradea, este consacrat Episcop de către trei Arhierei: I.P.S.Valeriu Traian Frenţiu, I.P.S. Iuliu Hossu şi I.P.S. Ioan Bălan. Tot atunci a fost instalat în funcţia de Episcop Auxiliar al Diecezei Greco-Catolice de Oradea, pe lângă I.P.S.Valeriu Traian Frenţiu.

Episcopul Ioan Suciu a fost un excepţional teolog, orator şi scriitor, făcând parte dintr-o elită intelectuală, din rândul acelor personalităţi fericite care au fost formate în cultura Europei Occidentale. A fost supranumit ,,Episcopul Tinerilor” pentru că îi iubea şi era preocupat în mod deosebit de a le forma un caracter adevărat, de a le trezi în suflet energii morale şi eroismul creştin. Dar, prin cuvânt şi scrieri Episcopul se adresa tuturor. Pentru Preasfinţia Sa tinereţea nu era doar o vârstă, puţinul primăverilor trăite, nu era atât ceva fiziologic, cât ceva sufletesc. Există tineri bătrâni şi bătrâni tineri, căci tinereţea este un act de voinţă, o etapă a sufletului şi poate dura toată viaţa, spunea Episcopul. Pentru tineri face să apară revistele ,, Marianistul” (1933-1934) şi „Tinerimea nouă” (1934-1940). Ca scriitor, anii cei mai rodnici sunt cei din perioada orădeană. Este un scriitor „cu vocaţie lirică, poematică, un deschizător de viziuni. In scrisul său se topesc numeroase informaţii, strânse pe îndelete şi sistematic, sub cupola unui limbaj figurat-metaforic prin excelenţă-sentenţios, cu caracter etic şi moral”. ( Op. cit. p.52). Preasfinţia Sa este scriitor de formaţie clasică, cu temperament romantic deschis spre universalitate, cu o dimensiune a culturii care impresionează. Se poate închipui cât ar fi dăruit literaturii creştine româneşti, câte cărţi nu au mai ajuns să fie scrise…

În 1946, Episcopul Ioan Suciu se înapoiază la Blaj ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi, ulterior, Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului (P.S. Alexandru Rusu a fost ales Mitropolit de Sinodul electoral, dar nu a fost recunoscut de guvern).

Toamna anului 1948 este pentru Biserica Română Unită cu Roma-Greco-Catolică începutul martiriului. Conducerea comunistă şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române au pregătit suprimarea prin forţă a Bisericii Greco -Catolice, nemeritat, „nesocotind rolul esenţial pe care Biserica Română Unită cu Roma l-a avut în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti”. De la amvonul Catedralei din Blaj se auzeau până departe, în tot Ardealul, cuvintele Episcopului Ioan Suciu: „Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii Mari. Iată-ne scriitori de Evanghelie prin fapte… Nu vă înfricaţi !Dumnezeu este în fiecare din noi şi nu ne va lăsa să fim ispitiţi şi să suferim mai mult decât putem. Lumea se uită la noi, la credincioşii Bisericii Unite. Privelişte suntem lumii! O, iubiţi credincioşi, să nu fim o turmă de Iuda…”. Tot atunci a făcut un adevărat pelerinaj prin parohii, peste 600 de vizite canonice îndemnând credincioşii să nu-şi părăsească credinţa, să rămână fideli lui Isus, Bisericii Catolice şi Păstorului ei, Papa de la Roma. Cine l-a auzit vorbind nu-l va uita niciodată, Preasfinţia Sa vorbea cu sufletul şi făcea să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi responsabilitatea ta de om. Opunându-se, alături de întregul episcopat greco-catolic, suprimării nedrepte şi abuzive a Bisericii Greco-Catolice şi a trecerii forţate a credincioşilor la Biserica Ortodoxă, este arestat, închis împreună cu ceilalţi Episcopi în Vila Patriarhiei Ortodoxe de la Dragoslavele iar apoi în temuta închisoare din Sighet. Acolo, „într-o zi a ajuns un om al lui Dumnezeu, un om al durerii care îşi păstra totuşi seninătatea privirii şi poate şi o umbră de surâs din surâsul lui de totdeauna, dar mai ales îşi păstra credinţa neşovăielnică. Purta la piept o cruce de aur cu numeroase pietre scumpe, purta mai ales o imensă cruce nevăzută…” (Op. cit., p.168). Fapt surprinzător, „reuşise să câştige şi interesul comandantului închisorii, Vasile Ciolpan, care… nu putea să-i spună decât:<>”(Op. cit., p.168). Astfel de fapte surprinzătoare au mai fost. Până la arestarea definitivă, Episcopul Ioan Suciu a fost de mai multe ori arestat. După o detenţie scurtă, a povestit: „Acolo unde am fost închis, unul din cei care mă păzeau a căzut în genunchi lângă mine şi mi-a spus că el crede la fel ca mine” (Lucian Petrescu, „Episcopul Dr. Ioan Suciu”, p.37).

Papa Ioan Paul al II-lea, vorbind la Colosseum, la 7 mai 2000, despre martirii secolului al XX-lea, în acel cadru solemn l-a decretat pe Episcopul Ioan Suciu<>: „Episcopul Ioan Suciu, în închisoarea din Sighet, a suferit de foame şi de frig, în acelaşi timp a fost torturat (Colisee, 7 mai 2000, p.16). La 27 mai Episcopul Ioan Suciu a murit în închisoare din cauza înfometării”. Da. Acolo a murit şi trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din „Cimitirul Săracilor”. A murit într-un spaţiu „fără repere geografice”. Sârmă ghimpată între el şi lume. Zornăit de lanţ, de zăvoare şi chei”. Singură, memoria i-a fost liberă…Poate că în ultimele momente de viaţă, când Pr. Coriolan Tămăian, cu o mână pe puls şi cu alta pe inimă, doborât de durerea de a-l pierde şi de neputinţa de a-l ajuta, Episcopul Oradiei, în clipiri fulgerătoare de conştiinţă, îşi amintea cuvintele lui spuse cu mult timp înainte, în libertate: „Bisericii Greco-Catolice îi lipseşte frumuseţea martiriului, îi lipsesc Rănile Mântuitorului. Numai prigoana poate să deie cununa martiriului şi să arate lumii întregi ceea ce suntem… România are nevoie de un sfânt…”.

Viaţa Episcopului Ioan Suciu şi opera sa sunt de asemenea dimensiuni şi de o aşa mare bogăţie, încât cei de azi şi generaţiile viitoare vor găsi în ele „ca într-o liniştitoare lampă aprinsă” căldura şi lumina care să le orienteze viaţa.

Sursa : Biroul de presă al Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea

Are 17 ani şi s-a născut la Blaj, centru cultural şi istoric important al României, care este recunoscut pentru oamenii valoroşi pe care i-a dat ţarii. La varsta de 4 ani, Diana era deja în echipa de gimnastică aerobică şi în paralel a început cursurile de limba engleză şi italiană. Tot atunci a devenit artista favorită a Clubului Copiilor. Înainte de 6 ani a început cursurile de pian, urmate apoi de chitară. Începând cu clasa I şi până inclusiv în clasa a IX-a, când s-a mutat la Toronto, a fost elevă model şi fără concurent numai de nota 10 la Colegiul Naţional Inochentie Micu Clain, liceu de prestigiu, una dintre primele şcoli românesti ale carei baze au fost puse de către reprezentanţii Şcolii Ardelene. În toţi acesti ani a participat la diverse competiţii culturale orăşeneşti, regionale şi naţionale şi la nenumărate olimpiade şcolare. Clubul Elevilor păstreza toate diplomele câştigate de Diana, majoritatea cu locul I. Diana s-a facut cunoscută concetăţenilor orasului Blaj, care au susţinut-o şi aplaudat-o cu ocazia fiecarei reprezentaţii pe scena Casei de Cultura din Blaj. A fost apreciată de către profesori, colegi şi auditoriu şi încurajată să persevereze. Astfel, a continuat cursurile de pian şi şi-a perfectionat cunoştinţele muzicale, devenind la vârsta de 13 ani lider al Coralei Bisericii Greco-Catolice din Blaj. Pentru dăruirea şi talentul ei in coordonarea activităţii corale în cadrul Bisericii a primit felicitări personale de la Înalt Preasfinţitul Lucian, Mitropolit al Bisericii Unite cu Roma.

In 2005, după sosirea la Toronto împreuna cu familia, a căutat imediat sa se integreze în comunitatea religioasă din care face parte, şi la scurt timp, apreciată pentru talentul său, a fost invitată să facă parte din Corala Armonia, unde cântă la sopran. Deasemenea, colegii şi profesorii de la liceul Senator O’Connor College School, apreciindu-i calităţile artistice, au invitat-o să participe vocal şi instrumental la „Grease”, – unul dintre cele mai apreciate Musical Productions ale liceului – care a adăugat la palmaresul ei unul dintre cele mai valoroase titluri: MVP – The Most Valuable Player Award.

În paralel, împreuna cu fratele ei, George, a susţinut concerte şi înregistrari a doua CD-uri la Centre For Conscious Living, Toronto. În prezent pregăteste un rol important din Vrajitorul din Oz, cu dans si cântec, care speră să fie o minunată surpriză în mai 2007.

Sursa:www.armoniachoir.com

Matei Boila, astăzi preot şi senator, s-a născut la Blaj în 17 aprilie 1926 la Blaj. Este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Cluj. Ín 1945 s-a înscris în P.N.Ţ. între 1945 – 1947 a fost membru activ în Mişcarea studenţilor anticomunişti. După ce a fost arestat timp de două săptămâni în 1947, a trăit ascuns doi ani în  localităţile Bădăcin şi Morlaca.      Ín 1952 este arestat în lotul foştilor demnitari sau luptători anti-comunişti din partidele politice istorice. Condamnat administrativ pentru activitatea anticomunistă din timpul studenţiei,  este trimis la Canal. A petrecut zece ani în temniţele comuniste. S-a căsătorit în 1965 şi are patru copii în 1977 a fost hirotonit preot în clandestinitate.      Astăzi este senator şi autor al unui proiect de lege privind retrocedarea lăcaşurilor de cult ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice sursa: www.procesulcomunismului.ro

Sacrificarea Romaniei la intalnirea tripartita dela Ialta a avut urmari catastrofale pentru tara noastra care a intrat in cea mai dramatica perioada a istoriei sale, pierzandu-si atat demnitatea cat si independenta de Stat. Practic, in urma intelegerii dintre Stalin, Roosevelt si Churchill, Romania a devenit o republica socialista de tip sovietic. Fiind lasat la discretia aliatului cu steaua rosie la chipiu, poporul roman a fost supus unui regim draconic de exterminare, sute de mii de oameni nevinovati fiind asasinati in universul concentrationar, unde au fos distruse vieti si destine. Printre miile de victime ale regimului comunist instalat in Romania a fost si juristul Liciniu Faina, nevoit sa treaca prin situatii de cosmar in care multi altii si-au pierdut echilibrul psihic. Cei 15 ani de temnita grea, inclusiv celula condamnatilor la moarte, nu i-au frant insa verticalitatea morala ramanand darz si neclintit ca o stanca. Nu si-a renegat nici o data crezul politic, luptand cu toata energia pentru pastrarea identitatii si fiintei noastre nationale, pana in ziua in care a parasit lumea ce i-a fost ostila, la numai patru luni dupa rasturnarea regimului comunist impotriva caruia luptase o viata intreaga. El a trecut in eternitate cu numai 12 zile inaintea alegerilor din anul 1990, in care figura pentru a doua oara pe listele de candidati PNTCD din judetul Alba.      In amintirile sale intitulate „Zbucium in declinul Neamului”, Liciniu Faina furnizeaza informatii deosebit de pretioase pentru cercetatorii si analistii politici care studiaza fenomenul unic in lume al „reeducarii „ morale a omului prin torturi fizice ce depasesc limitele imaginatiei. Generatiile care au urmat dupa acea perioada dramatica nu pot concepe si nici intelege cum de a fost posibil un genocid de asemenea anvergura, in care au fost asasinati o generatie de magistrati, ofiteri, preoti, studenti, elevi, tarani si multi altii. Tinerii din zilele noastre nu au cunoscut insa ororile razboiului si nici regimul de tara ocupata supusa unui regim de exterminare. Poate au auzit parintii lor vorbind in soapta despre dezgroparea in Insula mare a Brailei a osemintele unor fosti detinuti politici cu lanturi la picioare si catuse la maini, sau despre intamplarea in care un copil a scos la suprafata in zona fostei inchisori dela Salcia un craniu omenesc langa care a gasit un lant de fier. Ei nu au putut citit in presa despre corpul perforat de piroane al fostulu detinut politic Sotir Georgescu, sau despre proteza dentara care a mai ramas din fostul comandor de aviatie care a fost aruncat de un tigan supraveghetor in cuptorul caramidariei dela Canalul mortii.      Liciniu Faina s-a nascut la Blaj in anul 1911 in familia preotului-profesor Gheorghe Faina, apreciat si respectat de toti credionciosii parohiei datorita carismei si integritatii sale morale. Doctor in Drept al Universitatii din Cluj, membru al Baroului, Liciniu si-a impletit activitatea profesionala de jurist cu idealurile politice ale Partidului National Taranesc, nutrind pentru personalitatea ilustrului barbat de Stat Iuliu Maniu o deosebita stima si admiratie. Dupa cum se stie, la alegerile din anul 1946 partidul sau a obtinut o majoritate zdrobitoare, el fiind ales deputat, reprezentand judetul Tarnava-Mica. Dupa numaratoarea voturilor insa, conducatorii comunisti au intrat in panica si in urma consultarii stapanilor dela Moscova au falsificat in mod grosolan rezultatul scutinului, inversand procentajele.    Ce a urmat se cunoaste. Avand toate parghiile puterii in mana si sprijinul armatei rosii de ocupatie, instruiti de consilieri sovietici, fara existenta unei opozitii reale, comunistii care erau agenti fideli ai Moscovei au declansat cea mai cumplita teroare cunoscuta in istoria Romaniei. Fugarit si haituit, Liciniu Faina a fost urmarit si arestat, fiind martor al decimarii unui numar enorm de mare de elite si valori umane prin infometare, torturi inimaginabile, norme de munca epuizante, boli grave contractate datorita regimului de exterminare la care erau supusi detinutii politici. Cu toate acestea el nu isi denigreaza neamul si tara in amintirile sale, ci relateaza ca martor ocular faptele degradante care au descalificat o tagma de oameni ramasa la stadiul de primate pe scara evolutiei. „Doamne, se intreaba el, ai faurit o lume atat de minunata, cum de ingadui ca opera Ta sa fie murdarita astfel?”     Calvarul lui Liciniu Faina incepe in luna iunie a anului 1945, chiar in prima zi a intoarcerii sale in tara in fruntea unui escadron de cavalerie, venind de pe frontul de Vest unde luptase eroic. Intamplarea a facut sa fie martorul unei scene in care un soldat din Compania sa era batut cu salbaticie de un ofiter sovietic care omorase calul cavaleristului roman, pe care il considera vinovat de incident. Cerand explicatii pentru tratamentul aplicat ostasului roman, Liciniu s-a trezit cu pistolul rusului in piept, a auzit declicul armei, dar glontul nu a pornit de pe teava. Bucurandu-se de o constitutie fizica deosebit de puternica l-a dezarmat pe agresor trantindu-l la pamant. Din nefericire ofiterul rus nu era altul decat fiul cunoscutului general Frunze, cel care reorganizase invatamantul militar sovietic, a carui Academie ii purta numele.      A doua zi o companie de soldati rusi a pornit in urmarirea lui pentru a-l prinde si impusca in mijlocul satului, spre a fi dat de exemplu. Camarazii si superiorii lui l-au sfatuit atunci sa se ascunda, deoarece rusii care se purtau in Romania ca intr-o tara ocupata erau hotarati sa-si duca planul lor crimnal la indeplinire. In aceasta stuatie Liciniu Faina a parasit armata luand legatura cu puternica organizatie a PNT in cadrul careia activase inca din anii studentiei, asumandu-si riscul luptei impotriva comunismului. A inceput prin mobilizarea tineretului si a taranilor organizand adunari obstesti la sate si in comune, aratand pericolul care pandea tara noastra caci incepuse deja asasinarea unor fruntasi taranisti. Desi se bucura de imunitate parlamentara intrucat fusese ales deputat in parlamentul tarii, pe data de 8 iunie 1947, la doua zile dupa logodna lui cu soprana lirica Lucia Neamtu, a fost arestat fara nici o justificare si aruncat in inchisoarea Vacaresti unde domnea „legea batei” aplicata de doi infractori de drept comunnumiti de conducerea inchisorii ca supraveghetori ai detinutilor politici. Aceste brute care proveneau dela periferia societatii aplicau detinutilor batai zilnice in urma carora numarul celor ce decedau era deosebit de mare. Periplul lui Liciniu in universul concentrationar din Romania incepe cu transferarea lui la renumita inchisoare din Pitesti care va dobandi curand o sinistra faima datorita metodelor de „reeducare” prin care detinutii politici erau transformati in zdrente umane cu ajutorul tortionarilor alesi din randul celor arestati. Acolo Liciniu a impartit celula cu profesorul universitar doctor Victor Papilian dela Facultatea de Medicina din Cluj, renumita personalitate in orasul de pe Somes. Mai erau acolo inchisi un mare numar de intelectuali adunati de pe tot cuprinsul tarii, dintre care unii de reputatie mondiala. Arestarea acestor somitati facea parte din planul de profanare a Institutiilor de Cultura care au dat cateva generatii de intelectuali, dintre care unii adevarate celebritati. Dupa vizita ministrului comunist al justitiei Avram Bunaciu in acel penitenciar, au fost puse in aplicare masuri draconice care fac si acum sa tremure carnea pe supravietuitorii infernului dela Pitesti. Datorita imunitatii parlamentare de care se bucura in calitate de deputat, Liciniu Faina a fost transferat in arestul Ministerului de Interne a carui paza era asigurata de un batalion de jandarmi de sub comanda aceluiasi capitan care comandase plutonul de executie al Maresalului Antonescu.     Dupa cateva luni, datorita faptului ca detinerea sa in detentie incalca cele mai elementare reguli palamentare, a fost pus in libertate si a plecat la parintii sai la Blaj unde s-a casatorit cu Lucia Neamtu, ducandu-se apoi sa petreaca luna de miere la Sovata. Dupa cateva zile insa seful securitatii de acolo l-a anuntat ca a primit ordin dela Bucuresti sa-l aresteze. In aceasta situatie a hotarat sa plece in Capitala, sperand sa i se piarda urma in marele oras. In anul 1947 comunistii au pus in aplicare un plan de eliminare a tuturor liderilor partidelor istorice si, in urma unei inscenari, Iuliu Maniu a fost arestat impreuna cu intreaga conducere a partidului taranist. Intuind pericolul care il pandea, Liciniu a plecat la Blaj dar acolo era asteptat de securistii locali asa ca a fost nevoit sa fuga pin gradina casei parintesti sarind gardul, calatorind pe jos, numai noaptea, pentru a nu fi descoperit si arestat. A ajuns la o sora a sa care se mutase de curand la o noua adresa, sperand sa nu fie descoperit, dar si acolo era asteptat de politie si arestarea lui pregatita, asa ca a continuat sa fuga impreuna cu sotia sa care il urma cu un devotament iesit din comun, ajungand la Reghin si de acolo la Tag.Mures unde aveau niste rude.      Doi ani de zile s-au ascuns pe unde au putut, lucrand pe ici pe colo pentru a nu fi descoperiti. Dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai la finele anului 1947 comunistii au declansat un val masiv de arestari, in special din randurile national-taranistilor. Securitatea se consolidase intre timp si sub indrumarea directa a unor ofiteri KGB ridicau de la domiciliu sau chiar de pe strada pe toti aceia care constituia un obstacol in calea politicii lor de sovietizare a tarii noastre. Intr-una din zile, ca intr-o secventa dintr-un film politist, patru securisti au intrat pe usa casei in care se ascundea, unul dintre ei tinand pistolul in coastele sotiei sale pe care o urmarisera in drumul intoarcerii acasa. „In sfarsit ne-ati picat in mana”, a rostit unul mai mare in grad punandu-i pistolul la tampla.      A fost aruncat in inchisoarea Jilava care era renumita pentru regimul de teroare ce domnea acolo. Un an de zile a asteptat in conditii cumplite pana i-a venit randul la proces. Barbatul cu alura de sportiv arata acum ca o umbra a celui care fusese, incapabil sa articuleze un singur cuvant in apararea sa. La inapoierea dela tribunal tot lotul a fost tinut o ora in pielea goala in gerul si zapada de afara, ca pedeapsa deoarece unul dintre detinuti lesinase de epuizare in timpul procesului. Introdus in celula nr. 7 a avut o viziune de apocalips, deoarece detinutii de acolo aratau ca niste schelete si incercau sa supravietuiasca in conditii de exterminare. „Pentru cel care a cunoscut Jilava anilor 1947-52, pronuntarea acestui nume ii opreste respiratia si simte cum incepe sa-i curga pe spinare apa rece si murdaria acestui fort transformat in inchisoare „, isi reaminteste el cu oroare. „Mii de oameni zac in pamantul ei fara cea mai neinsemnata urma sau indiciu de mormant”. Numai zidurile acelei sinistre inchisori stiu cati detinuti au fost asasinati din dispozitia autoritatilor vasale Moscovei. Intr-o dimineata el a fost trezit de zgomotul catorva rafale de arme automate, afland apoi prin alfabetul Morse ca fusesera executati colonelul Tetorian, maiorul Eliad si actorul Emilian. Dupa un stagiu destul de lung la Jilava a fost deportat in lagarul de munca dela Poarta Alba, unde in primele zile ale sosirii lui acolo a asistat la o scena care l-a marcat pentru tot restul vietii. Un grup de ofiteri fusesera „descarcati” din camioane si asteptau resemnati asezati pe boccelute sa fie luati in primire. Supraveghetorul Stangicel, un tigan condamnat pentru crima, care avea drept de viata si de moarte asupra deportatilor politici, s-a adresat unui aviator care nu se ridicase in picioare in fata lui. „Tu de ce nu te scoli in picioare cand vorbesc cu voi”? Ofiterul a fost luat pe sus de cativa detinuti de drept comun, lovit in cap cu o maciuca de supraveghetor si aruncat in cuptorul caramidariei, la curatirea caruia dupa un timp, din comandorul de aviatie nu mai ramasese decat proteza lui dentara si cateva oase calcinate.     Liciniu a fost tinut cinci saptamani la izolare totala la „neagra”, unde primea hrana si apa o singura data la trei zile. Regimul din acel lagar era inuman si nu este de mirare ca unii nu l-au putut suporta. Un sofer care incercase sa evadeze din acel infern a fost prins, legat de un stalp si toate brigazile au fost obligate sa treaca prin fata lui pentru a-l scuipa. A fost tinut la stalpul infamiei fara apa si hrana pana a murit in chinuri ingrozitoare. Profesorul Simionescu dela Facultatea de Medicina din Bucuresti, fost ministru in guvernul Cuza-Goga, nemaiputand suporta umilintele si bataile pe care le incasa zilnic dela supraveghetori se dela cei convertiti la marxism, a intrat de buna voie in „zona mortii” interzisa deportatilor, unde a fost impuscat de sentinela din prepeleac. Echipele de tortionari alcatuite din cei care acceptasera de buna voie functia de cozi de topor, aplicau zilnic medodele de „reeducare”, mai ales intelectualilor, pe care ii supuneau unor torturi cumplite, in urma carora decedau pe loc sau in urmatoarele cateva zile.     Toate ororile care se petreceau la „Canalul Mortii”, cat si in celelalte inchisori din Romania, au ajuns din fericire la cunostinta Agentiilor de presa din Occident, presa si posturile de radio din strainatate descriind cu lux de amanunte faradelegile care se infaptuiau acolo, astfel ca autoritatile dela Bucuresti au fost obligate sa ia masuri pentru oprirea exceselor din cadrul asa zisei „reeducari” a detinutilor politici. In anul 1953, dupa moartea initiatorului acelor meteode barbare de lichidare a adversarilor politici, Stalin, la data de 1 iulie lucrarile de constructie a Canalului au fost suspendate.     La sfarsitul lunii August, dupa patru ani de detentiie la Canal, Liciniu Faina a fost eliberat, impunandu-i-se domiciliu fortat si obligatia de se prezenta de 2 ori pe luna la militie. Dupa numai cateva luni este arestat din nou in orasul Fagaras unde gasise ceva de lucru si dus la inchisoarea „Malmaison” in celula condamnatilor la moarte, prin care trecuse si Lucretiu Patrascanu inaintea executiei sale. Stia ca va fi impuscat deoarece pentru a i se prabusi demnitatea si moralul i s-a atras atentia supra acestui lucru si astepta resemat desfasurarea evenimentelor. Dupa cateva luni de asteptare i s-a inscenat un nou proces in urma caruia a fost condamnat la 18 ani de munca silnica si reintors la Jilava, unde a impartit celula cu avocatul V.Georgescu-Barlad, generalul Potopeanu fost ministru in guvernul Antonescu si generalul de Corp de Armata Leoveanu care a murit dupa scurt timp in urma tratamentului si batailor zilnice. Mai erau detinuti acolo generalul Voicu, decorat cu cele mai inalte ordine si medalii, generalul Nicolae Dragomir succesorul generalului Antonescu la Catedra de Strategie a Academiei Militare, fost ministru si conferentiar la Facultatea de Drept din Bucuresti, si multi alti reprezentanti de seama ai Armatei, vechi Justitii si Diplomati.      De la Jilava Liciniu Faina a fost transferat la Gherla unde functiona un regim de exterminare a detinutilor politici. La intrarea in celule a oricarui dintre oficialii inchisorii, toti detinutii erau obligati sa se culce pe burta iar brutele in uniforma calcau cu cismele peste trupurile lor firave. Cu lanturi deosebit de grele la picioare a fost trnsferat inapoi la Jilava unde a fost introdus intr-o celula fara ferestre , in care plutea un miros pestilential datorita tinetei din interior. Acolo a fost martorul a doua crime de un sadism iesit din comun. Fostul erou aviator Emanuel Barbici a fost batut in mod bestial deoarece isi facuse o tigara dintr-un petec de hartie si a murit dupa doua zile in chinuri ingrozitoare datorita blocarii canalului urinar cu cheaguri de sange in urma loviturilor de bocanci primite in zona bazinului. A doua victima a fost batranul general Dumitrescu in varsta de 81 de ani, care nu s-a putut urca in duba penitenciarului datorita greutatii enorme a lanturilor dela picioare. Ofiterul de securitate care supraveghea imbarcarea l-a trantit cu o furie oarba la pamant in pumni, calcandu-l apoi in picioare ca pe o carpa. Dupa doua zile batranul general a incetat din viata. Dela Jilava Liciniu a fost dus in inchisoarea din orasul Galati unde apa potabila era adusa direct din Dunare si detinutii mureau pe capete datotita dezinteriei si lipsei ingrijirilor medicale. Acolo i s-a adus la cunostinta sentinta de divort a sotiei sale care o facuse formal, deoarece fusese supusa unor mari presiuni din partea securitatii. In toamna anului 1962 a fost transferat la inchisoarea din Botosani unde i s-a propus eliberarea in schimbul dezavuarii partidului sau PNT dar a refuzat, fapt pentru care a fost transferat la Aiud pentru a se continua „reeducarea „ lui, intrucat aceasta nu daduse rezultate pozitive. La Aiud a fost tinut 5 luni in izolare totala si intuneric deplin, fiind eliberat printre ultimii detinuti politici la data de 30 augst 1964, dupa 19 ani de haituire, arestari si deportari succesive. Amintirile lui din infernul prin care a trecut se incheie astfel :„Datoria noastra, a celor scapati din ghearele mortii, alaturi de urmasii celor jertfiti, este de a starui in credinta reinvierii spirituale, dar mai ales morale a Neamului”. Partidul comunist din Romania nu ar fi putut pune in aplicare politica sa de genocid daca nu ar fi avut aportul unor indivizi recrutati dela periferia societatii in care viermuiau indivizi de teapa lui Stangicel. Incadrati ca ofiteri in Ministerul Securitatii Statului, acesti calai tortionari care ucideau cu placere si sadism, au demonstrat cat de jos poate decadea fiinta umana atunci cand este lipsita de cele mai elementare notiuni de morala si de credinta in Dumnezeu.
Sursa: George Georgescu, publicist, membru al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada

Nascut in Blaj, Romania.

Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, Cluj-Napoca, sectia pictura.

 

Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, Filiala Bucuresti.

 

EXPOZITII PERSONALE IN TARA

 

1963 – Casa de Cultura, Blaj

1974 – Casa Corpului Didactic, Bucuresti

1979 – Teatrul de Comedie, Bucuresti

1982 – Galeria „Caminul Artei”, Bucuresti

1982- Hotel International, Mamaia

1985 – Galeria de arta a municipiului Bucuresti

1988 – Galeria „Simeza”, Bucuresti

1990 – Muzeul de Istorie,Blaj

1991 – Galeria „Simeza”, Bucuresti

1992 – Complexul expozitional, Cluj-Napoca

1996 – Galeria „Orizont”, Bucuresti

2000 – Muzeul „Enescu”, Palatul Cantacuzino, Bucuresti

2001- Cercul Militar National, Bucuresti

2002 – Galeria Nationala „Apollo”, Bucuresti

2002 – Galeria „Frezia”, Dej

 

EXPOZITII PERSONALE IN STRAINATATE

 

1983, 1988, 1993, 1998 – Accademia di Romania, Roma, Italia

1983 – „Il Palazzo Kursall”, Abano Terme, Italia

1983 – „Bottega d’Arte St.Ambroeus”, Milano, Italia

1986 – Galeria „Civica Cavour”, Padova, Italia

1986 – Galeria Internationala de arta romaneasca, Viena, Austria

1987 – Galeria „Arc”, Frankfurt, Germania

1988 – Galeria „Comunale”, Manfredonia, Italia

1989 – Palazzo del Retorato, Universitatea de Studii Basilicata, Potenza, Italia

1998 – Institutul de Cultura „Nicolae Iorga”, Venetia, Italia

1999 – Palazzo „Bruschi”, Tarquinia”, Italia

1999 – „Le pagine dell’arte”, Roma, Italia

1999 – „Cafe Storico Notegen”, Roma, Italia

1999 – „Bar degli Artisti”, Civitavecchia, Italia

2001 – „Galleria d’Arte Borromeo”, Padova, Italia

2003 – Centrul Cultural, Paris, Franta

2003 – „Cadre&Compagnie”, Lagny-sur-Marne, Franta

 

EXPOZITII DE GRUP

1975 – Galeria de arta a municipiului Bucuresti, Anul International al femeii

1983, 1984, Expozitie de arta romaneasca, UNESCO, Bucuresti, Romania

1991 – Galeria de arta, „Atitudini, repere, modalitati”, Cluj

1991 – Arta contemporana, Centrul Cultural Malines, Belgia

1991 – Expozitia „22 Decembrie”, Pitesti, Romania ( Premiul I – pictura )

1992 – Arta contemporana, Brugge, Belgia

1992 – „Nudul”, Galeria „Galla”, Bucuresti

1993 – Arta contemporana, Volvo, Suedia

1998 – Arta contemporana italo-romana, Accademia di Romnia, Roma, Italia

2000 – Galeria d’Arte „Capocroce”, Montecellio, Italia

2000 – Banca din Milano, Arta contemporana italo-romana

2001 – Accademia di Romania, Dialog, Arta contemporana romaneasca si italiana, Roma, Italia

 

Din anul 1973 participa la toate expozitiile de arta ( municipale, anuale, bienale, republicane ) organizate in Romania.

 

Burse

 

1999 – a beneficiat de o bursa acordate de prof. univ. Marian Papahagi la Accademia di Romania, Roma, Italia.

 

CALATORII DE STUDII SI DOCUMENTARE

 

America, Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Olanda

 

LUCRARI DE ARTA IN COLECTII DE STAT SI PARTICULARE

 

Austria, Belgia, Canada, Elvetia, Franta, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Romania, Rusia, S.U.A., Suedia etc.

 

LUCRARI DE ARTA MONUMENTALA

 

1969 – Statiunea Venus, „Muzica”

1989 – Restaurarea picturii murale de la Palatul Lippomano ( opera arhitectonica si istorica ce dateaza din anii 1400 – 1500 ) din Padova

1993, 1995 – Realizarea picturii de pe cele doua arcade din Sala „Unirii”, Alba Iulia, concretizate in 15 portrete de domnitori si 14 portrete de carturari.

 

DONATII

 

„Nasterea” – ulei pe panza, 120/95 cm, Muzeul Vatican din Roma, Italia

„George Enescu” – portret, tehnica mixta, Muzeul „Enescu”, Palatul Cantacuzino, Bucuresti, Romania

„Lucian Blaga” – portret, ulei pe panza, 70/50 cm la Muzeul „Blaga” Lancram, Alba

10 opere donate Muzeului de Arta din Blaj

 

„Ganditor”, ulei pe panza, 50/70 cm, ONU, New York

1997 – pune bazele Taberei Internationala de Arta Plastica „Inocentiu Micu-Klein”, cu o sectiune de Arta Sacra la Blaj. Sursa : www.artline.ro