Se spune că atunci când bat clopotele Catedralei Greco-Catolice „Sfânta Treime” din Blaj, sunt destine care se înscriu în Eternitate… Un astfel de destin a fost cel al Episcopului Martir Ioan Suciu… S-a născut la Blaj, „acel spaţiu transilvan care pulsează ca o inimă în spiritualitatea şi destinul românilor, înconjurat de aureola sacralităţii şi misterului”. Blajul ne vorbeşte necontenit despre marii lui bărbaţi şi martiri… poate, cu atât mai mult azi, dar, în acelaşi timp, ne îndeamă la credinţă, fidelitate şi acţiune. Evenimentul acesta, Centenarul naşterii Episcopului Martir Ioan Suciu şi evocarea personalităţii sale într-un cadru de demnitate şi cinstire, mărturiseşte adevărul că amintirea acestui mare prelat al Bisericii Române Unite cu Roma nu se şterge în timp. Mai mult, ne face să ne apropiem de Preasfinţia Sa şi, fascinaţi de frumuseţea credinţei sale, să purtăm în noi nostalgia acestui ideal înalt. Ioan Ovidiu Suciu, fiul preotului Vasile Suciu şi al Mariei, a fost al treilea copil între cei 10 ai familiei. Mama se înrudea de aproape cu preotul, canonicul şi renumitul orator Ioan Coltor. A urmat Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj fiind clasificat mereu „primul”. Între 1925-1932 continuă studiile la „Colegiul de Propaganda Fide” din Roma, după terminarea cărora obţine cel mai înalt calificativ: „Summa Cum Laude” şi doctoratele în Filozofie şi Teologie. Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea a felicitat-o pe mamă pentru „copilul ce l-a născut”. A fost sfinţit preot în 1931, la Roma, şi a celebrat prima Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Monte Maria” din Cetatea Eternă. De-acum era „lumina lumii”, „arhitectul care învaţă să clădim peste stele”, „omul chemat să trăiască pentru alţii”, pe drumul sfinţeniei, pentru că, spunea tânărul preot, „sfinţenia nu-i extraordinarul, sfinţenia este normalul-identificarea totală cu Isus”. După întoarcerea în ţară, este preot-profesor la mai multe licee din Blaj, la Liceul „Sf. Vasile cel Mare”, unde absolvise, Rector la „Internatul Vancean” şi profesor la „Academia Teologică”. La 20 iulie 1940, în Catedrala „Sfântul Nicolae”din Oradea, este consacrat Episcop de către trei Arhierei: I.P.S.Valeriu Traian Frenţiu, I.P.S. Iuliu Hossu şi I.P.S. Ioan Bălan. Tot atunci a fost instalat în funcţia de Episcop Auxiliar al Diecezei Greco-Catolice de Oradea, pe lângă I.P.S.Valeriu Traian Frenţiu.
Episcopul Ioan Suciu a fost un excepţional teolog, orator şi scriitor, făcând parte dintr-o elită intelectuală, din rândul acelor personalităţi fericite care au fost formate în cultura Europei Occidentale. A fost supranumit ,,Episcopul Tinerilor” pentru că îi iubea şi era preocupat în mod deosebit de a le forma un caracter adevărat, de a le trezi în suflet energii morale şi eroismul creştin. Dar, prin cuvânt şi scrieri Episcopul se adresa tuturor. Pentru Preasfinţia Sa tinereţea nu era doar o vârstă, puţinul primăverilor trăite, nu era atât ceva fiziologic, cât ceva sufletesc. Există tineri bătrâni şi bătrâni tineri, căci tinereţea este un act de voinţă, o etapă a sufletului şi poate dura toată viaţa, spunea Episcopul. Pentru tineri face să apară revistele ,, Marianistul” (1933-1934) şi „Tinerimea nouă” (1934-1940). Ca scriitor, anii cei mai rodnici sunt cei din perioada orădeană. Este un scriitor „cu vocaţie lirică, poematică, un deschizător de viziuni. In scrisul său se topesc numeroase informaţii, strânse pe îndelete şi sistematic, sub cupola unui limbaj figurat-metaforic prin excelenţă-sentenţios, cu caracter etic şi moral”. ( Op. cit. p.52). Preasfinţia Sa este scriitor de formaţie clasică, cu temperament romantic deschis spre universalitate, cu o dimensiune a culturii care impresionează. Se poate închipui cât ar fi dăruit literaturii creştine româneşti, câte cărţi nu au mai ajuns să fie scrise…
În 1946, Episcopul Ioan Suciu se înapoiază la Blaj ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi, ulterior, Administrator Apostolic al Mitropoliei Blajului (P.S. Alexandru Rusu a fost ales Mitropolit de Sinodul electoral, dar nu a fost recunoscut de guvern).
Toamna anului 1948 este pentru Biserica Română Unită cu Roma-Greco-Catolică începutul martiriului. Conducerea comunistă şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române au pregătit suprimarea prin forţă a Bisericii Greco -Catolice, nemeritat, „nesocotind rolul esenţial pe care Biserica Română Unită cu Roma l-a avut în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti”. De la amvonul Catedralei din Blaj se auzeau până departe, în tot Ardealul, cuvintele Episcopului Ioan Suciu: „Iată că trăim acum vers cu vers paginile Evangheliei Vinerii Mari. Iată-ne scriitori de Evanghelie prin fapte… Nu vă înfricaţi !Dumnezeu este în fiecare din noi şi nu ne va lăsa să fim ispitiţi şi să suferim mai mult decât putem. Lumea se uită la noi, la credincioşii Bisericii Unite. Privelişte suntem lumii! O, iubiţi credincioşi, să nu fim o turmă de Iuda…”. Tot atunci a făcut un adevărat pelerinaj prin parohii, peste 600 de vizite canonice îndemnând credincioşii să nu-şi părăsească credinţa, să rămână fideli lui Isus, Bisericii Catolice şi Păstorului ei, Papa de la Roma. Cine l-a auzit vorbind nu-l va uita niciodată, Preasfinţia Sa vorbea cu sufletul şi făcea să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi responsabilitatea ta de om. Opunându-se, alături de întregul episcopat greco-catolic, suprimării nedrepte şi abuzive a Bisericii Greco-Catolice şi a trecerii forţate a credincioşilor la Biserica Ortodoxă, este arestat, închis împreună cu ceilalţi Episcopi în Vila Patriarhiei Ortodoxe de la Dragoslavele iar apoi în temuta închisoare din Sighet. Acolo, „într-o zi a ajuns un om al lui Dumnezeu, un om al durerii care îşi păstra totuşi seninătatea privirii şi poate şi o umbră de surâs din surâsul lui de totdeauna, dar mai ales îşi păstra credinţa neşovăielnică. Purta la piept o cruce de aur cu numeroase pietre scumpe, purta mai ales o imensă cruce nevăzută…” (Op. cit., p.168). Fapt surprinzător, „reuşise să câştige şi interesul comandantului închisorii, Vasile Ciolpan, care… nu putea să-i spună decât:<>”(Op. cit., p.168). Astfel de fapte surprinzătoare au mai fost. Până la arestarea definitivă, Episcopul Ioan Suciu a fost de mai multe ori arestat. După o detenţie scurtă, a povestit: „Acolo unde am fost închis, unul din cei care mă păzeau a căzut în genunchi lângă mine şi mi-a spus că el crede la fel ca mine” (Lucian Petrescu, „Episcopul Dr. Ioan Suciu”, p.37).
Papa Ioan Paul al II-lea, vorbind la Colosseum, la 7 mai 2000, despre martirii secolului al XX-lea, în acel cadru solemn l-a decretat pe Episcopul Ioan Suciu<>: „Episcopul Ioan Suciu, în închisoarea din Sighet, a suferit de foame şi de frig, în acelaşi timp a fost torturat (Colisee, 7 mai 2000, p.16). La 27 mai Episcopul Ioan Suciu a murit în închisoare din cauza înfometării”. Da. Acolo a murit şi trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună din „Cimitirul Săracilor”. A murit într-un spaţiu „fără repere geografice”. Sârmă ghimpată între el şi lume. Zornăit de lanţ, de zăvoare şi chei”. Singură, memoria i-a fost liberă…Poate că în ultimele momente de viaţă, când Pr. Coriolan Tămăian, cu o mână pe puls şi cu alta pe inimă, doborât de durerea de a-l pierde şi de neputinţa de a-l ajuta, Episcopul Oradiei, în clipiri fulgerătoare de conştiinţă, îşi amintea cuvintele lui spuse cu mult timp înainte, în libertate: „Bisericii Greco-Catolice îi lipseşte frumuseţea martiriului, îi lipsesc Rănile Mântuitorului. Numai prigoana poate să deie cununa martiriului şi să arate lumii întregi ceea ce suntem… România are nevoie de un sfânt…”.
Viaţa Episcopului Ioan Suciu şi opera sa sunt de asemenea dimensiuni şi de o aşa mare bogăţie, încât cei de azi şi generaţiile viitoare vor găsi în ele „ca într-o liniştitoare lampă aprinsă” căldura şi lumina care să le orienteze viaţa.
Sursa : Biroul de presă al Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea
