Blajeni in tara si in lume

Menestrelul din Marginimea Sibiului.

„Sunt cel care iubesc pe altii”

Avea sa-si ingroape toate grijile, a doua zi de Inviere. Cand s-a urcat la volanul Golf-ului sau albastru, insotit doar de sotie si de fiica cea mare, stia ca acolo unde se duce n-o sa-l intrebe nimeni despre noul guvern, despre Tariceanu sau suspendarea din functie. A lasat in urma fermecatorul Sibiu, cotind spre munti. In Orlat, la numarul 855, il astepta cel mai cautat ardelean din Marginimea Sibiului. Putini i-au aflat tainele. Pret de cateva ceasuri, Traian Basescu si-a indulcit, departe de ochii lumii, amarul vietii de presedinte.

Al nimanui si al tuturor

Isi spune Menestrel si, de cand se stie, canta. Mai toate marimile vechi si noi i-au ascultat taragotul, tambalul de o suta de ani si „ciuiturile cu prostii”. Fusese lautarul preferat al lui Nicu Ceausescu (expediat prin toamna lui 87 prim-secretar la Sibiu), il asculta maica-sa la telefon de la Bucuresti, in serile cand Nicu o suna la opt fix sa-i dea raportul sau „sa-i puna o ciuitura”, l-a sorbit Adrian Paunescu care-i si dedicase prin 94 o poezie scrisa „la minut”, l-a aplaudat, sobru, Ion Iliescu, la o aniversara, iar, mai incoace, l-a gasit si Traian Basescu, in timpul escapadelor sale estivale pe litoral. „Inainte”, l-au chemat stabii de la partid si Securitate sau oameni simpli, la nunti si alte petreceri. „Dupa”, l-au tocmit armate intregi de sefi si sefuleti sau sali ticsite cu romani pribegi prin lume. Tuturor le-a cantat, „ciuit” si recitat la fel. Sergiu Cipariu, zis Babu (asa li se spune barbatilor de frunte din Marginimea Sibiului), n-a fost al nimanui si pare sa fie al tuturor.

Pe Traian Basescu l-a cunoscut „la ziua unui prieten al dansului”, unde cantase impreuna cu marele Bocsa. Isi aminteste doar ca pe atunci nu era presedinte. Dupa, s-au intalnit mai des: „Eu eram cu ansamblul de la Jidvei la mare, unde faceam si prezentare de vinuri, la Neptun, la Ciresica. Acolo venea. Ii cantam melodiile care ii placeau. Nu ma gandeam sa-i placa muzica ardeleneasca. A cerut „Ana, zorile sa varsa” si „Bate vantu-n curmatura”.”

Mai tarziu, Sergiu Cipariu a ajuns sa cante in duet cu Bodo, pe atunci ginerele presedintelui. „I-am tot povestit”, zice Sergiu, zimbind pe sub mustata taiata ingust, „ca am o pivnita cu tambal, sa vina sa-l asculte”. Se apropie de tambalul de o suta de ani si canta molcom, in timp ce trage iute peste corzi: „Asta-i doina doinelor…”. Si isi toarna vin: „licoarea binecuvantata”. Cand termina de cantat, trece la o poezie in pas cu sarbatorile:

„M-a rugat ieri Dumnezeu: fii bun, stai in locul meu/ Vreu sa ma hodin si eu/ Si ce fac, Doamne, l-am intrebat/ Daca cat timp esti plecat/ Eva intra in pacat?/ Ia-o ca pe-o frunza in vant/ si alung-o pe pamant/ Insa daca peste ani/ Intr-un grajd cu multi juncani/ Trupu-i gingas si frumos o sa-l nasca pe Cristos/ Rastigneste-i lacomia/ Schimba-i numele in Maria/ Vesniceste-o ca fecioara/ si primeste-o-n Ceruri iara!”. A auzit-o undeva si a bagat-o la cap. La fel ca alte cateva sute de poezii.

Pivnita cu tambal se incalzeste cu vin ales. Spanzurat de un cui, Gheorghiu Dej strajuieste cele cateva butoaie si zeci de sticle stivuite langa pereti. L-a pus in perete dupa 89, cand i-a gasit portretul intr-un pod din Sibiu. Si inainte, tovarasii se cufundau in pivnita lui Babu tot ca sa se pazeasca. De ochii lumii. „Aici, la mine, pivnita o fost casa de protocol. Inainte erau alte distante. Cu Basescu ii altfel. Nu ziceai ca-i sef de stat. Om normal. Plin de gluma si poanta”. Babu masoara vremurile cu minte jucausa: „I-am zis si bancuri cu ardeleni impociumpati”. Interpreteaza ca pe scena – „Ion catre Gheorghe: „Apoi ma, Gheorghe, tu stii ce-i aceia omenia?”. „Nu, Ioane, apoi ce sa fie?” „Apoi ai omenie atuncea cand, daca ai promis ceva, apoi musai te tai de promisiune. Da intelijenta stii ce-i?” „Nu stiu, Ioane.” „Apoi ai intelijenta daca nu promiti niciodata nimic””. Presedintele a ras cu pofta. Doi petrecareti! Iata-i: unul scund si putintel, hahaind cu gura pana la urechi si cu priviri piezise; celalalt, rotofei si inca voinic, cantand draceste, printre vorbe impelitate.

Babu prinde chef de vorba, iar vinul il ajuta sa se simta in largul lui: „O venit aici, am stat un pic de povesti, o vizitat butoaiele. Era foarte incantat. Pe urma, o mers la Gura Raului, ca iesea lumea din biserica, si s-o dus cu prefectul acolo. Si-apoi o venit inapoi, am servit masa. Am cantat, o cantat impreuna cu mine. O treaba foarte comoda, fara nimic de protocol, fara distanta”.

Istorie cu „ciuituri” Pivnita cu tambal

Pe Babu e mai simplu sa-l intrebi la ce nu stie sa cante: „Poate la sitar indian”. Alearga cu degetele pe orice coarda si sufla priceput in orice scoate muzica. Mai ales in taragot, ca are putin din toate. (Drept exemplu, sufla o invartita ca pe la nuntile din Marginime).

Tot de pe la nunti a invatat si „ciuiturile” strigate de feciori pe ulitele din Rod. Nicu Ceausescu se dadea in vant dupa ele si, uneori, o chema pe ma-sa la telefon sa le asculte: „Zicea: „Babule, baga o ciuitura!” Zicea: „Hai, ma, zi-i o ciuitura lu mama”. Mie nu-mi venea sa cred. Zicea: „Zi-i ma, zi-i acolo!” Si ce sa-i fac, daca o zis…”. Babu se indura si striga in receptor cat il tinea gura: „Ai mandruto, cum t-as da/ Ai, ca nici catrinta-n c… n-a sta/ C-a zbura din buca-n buca/ Ca gaina habauca…”. Pe atunci, Nicu Ceausescu tara dupa el doua valize cu un transformator urias, un telefon de campanie carat peste tot cu un Aro. Cu el suna si din creierii muntilor, ca sa dea raportul acasa: unde e, cu cine chefuieste, tot…

In toamna lui 87, Elena Ceausescu isi exilase plodul la Sibiu, ca sa-l rupa de soprana Daniela Vladescu. Viata dulce gasise insa si in Marginime: „Eram cu el tot timpul. Daca azi nu, maine precis eram. Cu el, Nadia Comaneci o fost de multe ori la mine acasa. Din ce-am vazut si am simtit eu, Nadia efectiv il iubea. Venea uneori si nechemata. Venea la mine si ma intreba: „Cum e treaba?” „Nu stiu, ca nu l-am intalnit”. Nu o obliga, cum au scris ziarele ca, vai de mine, ce facea Nicu Ceausescu, ii smulgea unghiile… Prostii.” Nicu a vrut sa-l faca pe Sergiu Cipariu ministrul culturii, in 88. „I-am zis: „Daca ti-e drag de mine, lasa-ma in pace””. De „Printisor”, cum era cunoscut pe atunci in popor, isi aminteste ca nu bea asa cum vorbea lumea si nici nu se purta vulgar, cum il descria Pacepa: „Ii placeau poezia si muzica. M-am impacat bine cu el”.

Pe Adrian Paunescu l-a cunoscut dupa Revolutie, prin 94, la o petrecere in Sibiu, la care erau invitati mai toti ministrii. A cantat cu mare daruire si chemare, „ca le-au dat lacrimile”. Paunescu l-a cadorisit cu „un maldar de carti” si i-a compus, pe loc, in semn de recunostinta, un poem: „Si iarasi e greu si avem ghinion/ Si iarasi speranta ne invaluie sfanta/ Si iarasi in noaptea de Sfantul Ion/ E pace, iar Sergiu Cipariu ne canta/ Si in doinele lui urca Voda pe cal/ Iar firul de iarba isi mana curajul/ Romanii prin Sergiu Cipariu cand vin in Ardeal/ Pot ca sa afle unde-i Orlatul si Blajul/ si cat pe lume nu-i inca tarziu/ Si-n dulcea lumina Ardealul se intoarce si el la Sibiu/ si-n cantecul Marii Uniri se inchina/ Astfel precum doar taragoatele stiu.”

Isi toarna din nou din „licoarea binecuvantata” si limba i se dezleaga mai tare. Recita infocat un vers din Esenin si apoi vine vremea sa-si spuna micul sau secret: „Mi-s dragi oamenii, sa-i fac sa se simta bine. N-am fost unul dintre cei mai buni taragotisti, unul dintre cei mai buni solisti vocali. Dar lumea ma chema pe mine. Pe Babu. Secretul e ca dupa patru melodii, auditoriul motaie. Vrea altceva. Mai la tambal, mai o poezie sau o ciuitura, mai la vioara, la saxofon. Dispersam monotonia. De asta am ajuns sa fiu numit menestrel. Sunt cel care iubesc pe altii.” Anul trecut, spune, a avut 30 de ani, acum 58. „Vezi cum trece vremea?” Trece, poate, dar numai pentru Sergiu Cipariu. Babu isi poarta prin lume doar tineretea vesnica, de menestrel.

1912 – S-a nascut, la Blaj(Alba), internationalul roman de fotbal Silviu BINDEA. A evoluat la doar doua echipe: Victoria Cluj (1924-1931) si Ripensia Timisoara (1931-1944), cu aceasta din urmã cistigand patru titluri nationale si doua cupe ale României. A jucat la doua editii ale CM (Italia – 1934 si Franta – 1938), fãcînd parte dintr-un cvintet ramas în istoria fotbalului românesc: Bindea – Beke – Ciolac – Schwartz – Dobay. Laechipa nationalã: 27 meciuri/ 11 goluri. Antrenor cu rezultate notabile, pîna în 1966, cînd s-a retras din fotbal. A incetat din viata la 3 septembrie 1992.
Sursa: www.telegrafonline.ro

(1875-1948) s-a nascut la Ciufud (azi Blaj- Izvoarele) si a urmat teologia la Blaj. Ca student , a fost arestat pentru ca a cantat in corul invatatorului Crucian Simu cantecul “Desteapta-te Romane”, judecat si condamnat la un an de inchisoare si amendat de 10 florini. In anul 1900 a fost hirotonit preot la Abrud , iar in anul 1913 a fost numit protopop al Sebesului, functionand pana la pensionarea din anul 1946. La 2 noiembrie 1918, impreuna cu avocatul dr. Lionel Blaga si alti intelectuali sebeseni, organizeaza Marea Adunare Populara a locuitorilor din Sebes in vederea alegerii Consiliului National Roman local. Este ales presedinte al acestui consiliu la 3 noiembrie 1918, ramanand in aceasta functie pana la 31 decembrie 1918 cand demisioneaza in favoarea lui Sergiu Medean. A participat ca delegat de drept si a condus obstea sebesenilor la Alba Iulia cu ocazia Unirii.

Sursa :www.primariasebes.ro

Galeria marilor rugbysti romani: Mircea Rusu – flanker-ul de „aur” al unei generatii de „aur”

Mircea Rusu a facut parte din exceptionala generatie a anilor ´50-´60 care a deschis rugby-ului nostru portile catre orizonturile largi ale Planetei Ovale. Si nu doar atat! Mircea Rusu a alcatuit, impreuna cu Viorel Morariu si Radu Demian, una dintre cele mai valoroase linii a treia din istoria rugby-ului nostru.

Blajul – „Mica Roma”

Mircea Rusu s-a nascut la 30 Iulie 1933, la Blaj, un oras care a avut, are si va avea, intotdeauna, o profunda rezonanta istorica pentru romani. Copilaria si-a petrecut-o in „Mica Roma”, asa cum era numit Blajul, centru al religiei greco-catolice si al culturii romanesti. A urmat cursurile liceului „Sfantul Vasile cel Mare” la care au studiat mari personalitati precum episcopii Iuliu Hossu, Vasile Suciu, Alexandru Todea, care i-a fost profesor de religie, Ioan Suciu si profesorul Iuliu Hatieganu, primul decan al Facultatii de Medicina din Cluj.

In 1948, cand vremuri de restriste amenintau Romania, copilandrul Mircea Rusu asculta, cu emotie si evlavie, ultimele predici ale episcopului Ioan Suciu rasunand in Catedrala Blajului. Curand, autoritatile comuniste aveau sa desfiinteze biserica greco-catolica, impreuna cu toate bisericile catolice de rit rasaritean, adica unite cu Roma. Episcopii greco-catolici, Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Ploscaru, Alexandru Rusu, au fost arestati si intemnitati. Ioan Suciu – „Nelucu” – va sfarsi in inchisoarea de la Sighet.

Odata cu desfiintarea bisericii greco-catolice a fost desfiintat si Liceul „Sfantul Vasile cel Mare”, asa incat adolescentul Mircea Rusu a fost nevoit sa se mute la liceul „Horea, Closca si Crisan” din Alba Iulia. In acele timpuri, sportul ocupa un loc important in invatamant constituind o reflectare profunda a dictonului „Mens sana in corpore sano”. Atat la Blaj, cat si la Alba-Iulia, profesorii de sport – Emil Tamas desprinzandu-se ca figura cea mai proeminenta – au fost dascalii care au avut o importanta cruciala asupra crearii unei viziuni sanatoase in ceea ce priveste rolul educatiei fizice in formarea personalitatii elevilor

La Blaj si la Alba-Iulia, Mircea Rusu a trecut prin aproape toate probele atletice: alergarile, saritura in lungime, aruncarea greutatii, a sulitei si a discului. A urmat baschetul, voleiul si gimnastica. Dupa cum lesne se observa sportul ocupa un rol important in educatia scolarilor de atunci, iar Mircea Rusu nu a facut exceptie de la aceasta regula.

Practicand atatea probe atletice a fost, probabil, firesc ca pasiunea adolescentului din Blaj sa devina decatlonul. Atletul sau favorit era americanul Rafer Johnson, care tocmai incepuse sa se afirme la inceputul anilor ‚50 si care avea sa devina vice-campion olimpic la Melbourne, in 1956, si, patru ani mai tarziu, campion olimpic la Roma. Si nu incape nicio indoiala ca de pe pistele cu zgura ale arenelor din Blaj si Alba-Iulia, din lansarile de sute de ori a greutatii, ale sulitei si a discului, din salilele de gimnastica, din „crucile” inelelor si din rotatiile „giganticei” la bara fixa, s-a nascut forta temutelor placaje de mai tarziu „semnate” Mircea Rusu.

Intalnirea cu rugby-ul

Vitregele vremuri de atunci au facut, insa, ca lupta viitorului mare flanker sa inceapa cu mult inainte de a pasi pe un teren de rugby. Ca multi alti romani, Mircea Rusu a simtit, din plin, in acele timpuri intunecate povara unui sistem represiv care incepuse o prigoana cumplita impotriva propriilor cetateni.

Secera si ciocanul ideologiei care a chinuit Romania timp de 45 de ani au lovit si in familia Rusu. In August 1952, tanarul Mircea Rusu a reusit la examenul de intrare al Facultatii de Mecanica din cadrul Institutului de Cai Ferate din Bucuresti. Intors acasa, bucuria succesului academic s-a destramat printre lacrimile mamei care il anunta ca tatal sau fusese arestat si trimis la Canal.

Meseriasul croitor, scolit in atelierele Vienei, devenise „dusman al poporului”; Mircea Rusu a inteles repede ca o familie avand acest stigmat nu putea avea o viata usoara, iar una dintre primele masuri represive a fost eliminarea din scoala a fratelui sau mai mic. Spre norocul sau, studentul Mircea Rusu ramane la Facultate in Bucuresti, trece cu bine primul semestru, dar apoi incep problemele.

In anii dictaturii proletariatului, studentii aveau nevoie de o adeverinta de stare materiala, eliberata de Sfatul Popular, pentru a o prezenta la Facultati; pe baza acestei adeverinte studentii capatau camera la camin si cartela de masa. Dar, cum tatal sau era un „dusman al poporului”, Primaria din Blaj a refuzat sa ii elibereze adeverinta necesara. Asa incat, studentul Facultatii de Mecanica a ramas fara camin si cartela de masa. Cum s-a descurcat? „Am reusit cumva sa continui studiile fara a cere camin si masa. Solutia era sa dorm cu diferiti colegi, de la diferite camine, unde nu ma depistau drept „clandestin”, si sa mananc la „supliment”. Aceasta situatie a durat cam doi ani, perioada in care a trebuit sa renunt la sport.” – isi aminteste Mircea Rusu.

Rugby-ul era inca departe, pasiunea tanarului ardelean fiind atletismul, el urmarind, cu sfintenie, fiecare editie a Internationalelor de Atletism ale Romaniei, desfasurate pe stadionul „Republicii”. Si tot pe acest stadion a avut loc si prima intalnire cu rugby-ul. Pe 24 mai, 1953, aflandu-se la stadion cu colegii sai de facultate, Mircea Rusu a asistat la meciul de rugby Romania-Italia (scor 14-16). Rugby-ul i-a placut aruncatorului de sulita si greutati, dar lipsa caminului si a cartelei de masa reprezenta o problema majora care il impiedica sa faca si sport.

In iarna lui ´54, colegul sau Ghita, l-a instiintat ca la echipa de rugby a Institutului, mancarea era pe gratis. Pentru tanarul de 20 de ani, fara cartela si mai tot timpul flamand, invitatia era de nerefuzat! Si asa a ajuns Mircea Rusu sa joace la Locomotiva I.C.F, echipa Institutului, antrenata de Telu (nea Tilica) Diamandi. Iar „DOMNUL Telu Diamandi” –superba dovada de respect fata de primul sau antrenor! – l-a aruncat imediat in lupta, intr-un meci cu Petrolul Ploiesti desfasurat pe Parcul Copilului, transmitandu-i o indicatie foarte simpla: „Mircica, iei mingea si o culci dupa linia de poarta.”. Simplu, nu? Iar viitorul flanker al Nationalei si-a ascultat antrenorul marcand doua eseuri!

Trecerea de la Locomotiva la Grivita Rosie

Rugby-ul castigase duelul cu atletismul in sufletul si inima tanarului din Blaj, iar Mircea Rusu a continuat sa joace la Locomotiva I.C.F care evolua in Divizia B. Acolo i-a avut colegi, printre altii, pe „Costel Stanescu, Dan Stoenescu, Mircea Manole, Dumitru Zlatoianu, Gherasim, Vizitiu, dar a fost si nea Bombi si marele Ahoe. A fost o perioada de care imi aduc aminte cu placere.” – isi aminteste, astazi, cu nostalgie Mircea Rusu.

Influenta cea mai puternica a avut-o, insa, antrenorul Telu Diamandi. „A fost un om-antrenor cu mult bun simt si tact pedagogic, stia sa fie tot timpul vesel. Eu ii pastrez un loc ales in sufletul meu”. Emotionant respectul pe care il pastreaza septuagenarul de astazi Mircea Rusu primului sau antrenor, „DOMNUL” Telu Diamandi!

Sub indrumarea lui nea Tilica, tanarul din Blaj a progresat cu repeziciune si doar dupa un an el a fost selectionat in lotul de tineret. Acesta a fost momentul in care „am inceput sa cunosc lumea buna a rugby-ului”. Dar si „lumea buna” a inceput sa il cunoasca si asa s-a facut ca Gica Parcalabescu a vrut sa il aduca la Grivita, clubul care domina, in acei ani, rugby-ul romanesc. Telu Diamandi s-a lasat greu, dar, in cele din urma, in 1956, s-a induplecat si studentul de la Facultatea de Mecanica a ajuns la clubul din Parcul Copilului.

Debutul sau la Grivita a fost cu emotii si merita sa auzim intamplarea povestita chiar de „impricinat”: „In primul meu meci pe Parcul Copilului, la intrarea pe stadion, calcand intr-o groapa, am facut o entorsa. Nu spun nimic, joc pana la sfarsit cand se constata rupere de ligamente. Spunand de s-a intamplat am fost intrebat de ce nu am spus. Era sa iau bataie de la nea Gica…am raspuns ca mi-a fost rusine…chiar la primul meci…”

Mircea Rusu a ramas la Grivita, fiind unul dintre jucatorii de baza pana in 1970, cand s-a mutat la Cluj. In 1957, absolventul Facultatii de Mecanica a fost repartizat la uzinele Grivita ajungand, astfel, sa lucreze cot la cot cu toti coechipierii sai.

Ce a insemnat, pentru Mircea Rusu, perioada Grivita? O profunda experienta umana care s-a intins dincolo de granitele sportului cu balonul oval. „Aici a fost perioada de formare a mea ca jucator, aici am inteles puterea unei echipe, aici am gasit, fara sa exagerez, o familie noua, aici am inteles cat de importanta este adevarata prietenie in acest joc. Colegii mei mai varstnici, nea Gica Parcalabescu, nea Titi Cocor, nea Bombi, nea Milea, nea Gogu Soculescu, Serban, se purtau cu foarte multa prietenie cu cei mai tineri, Cotter, Stoenescu, Mladin, Morariu, Picu, Stanescu. Sau cu cei foarte tineri, Oblemenco, Irimescu, Tibuleac, Wusec, Bostan…”. Acesta a fost, de altfel, unul dintre secretele fortei echipei grivitene: profunzimea relatiilor umane intre jucatori. Iar cel poreclit Muica, datorita originii sale ardelenesti, a crescut frumos, ca si ceilalti tineri colegi, in sanul acelui colectiv de exceptie al Grivitei.

In perioada petrecuta la Grivita, Mircea Rusu a cucerit cu echipa sa 8 titluri de campion nationala si un titlu de campion al Europei, in 1964, cand Grivita a invins celebra echipa Mont-de-Marsan a fratilor Boniface, Dauga, Darrouy si Amestoy.

Dupa retragerea lui Viorel Morariu, Mircea Rusu a devenit capitan al echipei, onoare ce o va imparti, la unele meciuri, cu colegul sau de linie, Radu Demian.

Béziers – mon amour

Un loc aparte in istoria clubului grivitean si in amintirile lui Mircea Rusu, il ocupa relatia cu cluburile franceze si, in special, cu Béziers.

Dupa prima finala europeana a cluburilor, pierduta de Grivita in fata celebrei echipe Béziers (3-11), conducatorii campioanei Frantei au invitat formatia feroviara intr-un turneu de trei jocuri, in Decembrie, atunci cand campionatul francez se intrerupea pe perioada Sarbatorilor de iarna. Acest turneu a marcat inceputul unor relatii speciale intre Grivita Rosie si formatiile de club franceze. In anii urmatori, Grivita va intreprinde, in mod regulat, turnee in Franta, intalnind formatii de frunte precum Beziers, Agen, Grenoble, La Voulte.

Invitati, de obicei, in preajma Craciunului, grivitenii calatoreau, gratie bunavointei Cailor Ferate Romane, intr-un vagon cu cusete, prevazut cu un salon pentru masa si o mica bucatarie. Turneele efectuate in Franta, in cadrul carora rugbystii romani aveau sansa de a juca impotriva celor mai puternice echipe de club din Franta au avut o influenta benefica asupra dezvoltarii rugby-ului romanesc. A juca impotriva unora dintre cei mai valorosi jucatori francezi reprezenta, fara indoiala, un stimulent major pentru griviteni.

Si astazi, dupa atatia ani, Mircea Rusu isi aminteste cu placere de relatia speciala cladita intre Grivita si Beziers. Turneele intreprinse in Franta in anii ‚60, au reprezentat, fara indoiala, o experienta deosebita si nu doar pe plan sportiv.

Meciurile disputate in Franta erau intotdeauna indarjite, dar frumoase, terminandu-se cu faimosul „le troisième mi-temps”. Fiecare meci cu Beziers se incheia sub tribuna stadionului Sauclieres, acolo unde a invatat Mircea Rusu cele mai frumoase cantece de petrecere de la flanker-ul Rondi si de la Paul Dedieu, fundasul lui Beziers si al echipei Frantei. S-au legat multe prietenii atunci si Mircea Rusu nu ii uita nici astazi pe Arnal, Bolzan, Salas, Gensane, Bousquet si nici pe adversarii-prieteni de la Agen, Razat, Sitjar, Zani si Lacroix.

Echipa Nationala si linia a treia de”aur”

Remarcandu-se in meciurile de campionat, era normal ca tanarul grivitean sa fie convocat la Nationala.

Incepand, in 1958, ca rezerva a lui Emil Dumitrescu, Mircea Rusu a debutat in echipa nationala, in vara anului 1959, intr-un meci castigat impotriva selectionatei R.D.G (scor 38-6).

De la acel meci cu est-germanii, Mircea Rusu s-a impus ca titular devenind, impreuna cu colegii sai de generatie, unul dintre fauritorii unei perioade exceptionale a echipei nationale si a rugby-ului romanesc. Afirmarea in arena internationala gratie formidabilelor meciuri impotriva Frantei precum si ascensiunea Grivitei in ierarhia cluburilor europene au constituit doua dintre realizarile de varf ale acestei generatii.

Atunci s-a format celebra linie a treia Viorel Morariu- Radu Demian-Mircea Rusu. Un exceptional „trio” care a constituit unul dintre elementele definitorii ale stilului echipei nationale din acei ani.

Eram copil in acele vremuri de glorie ale rugby-ului romanesc, dar pastrez in memoria afectiva amintirea vie a doua repere fundamentale: fundasul Alexandru Penciu si linia a treia Viorel Morariu-Radu Demian-Mircea Rusu. Au fost numiti „Cei trei muschetari”. Athos, Porthos si Aramis? Imi ingadui sa adaug acestei „etichete” romantice, o alta, mult mai realista: Morariu- viteza; Demian-detenta; Mircea Rusu – forta. Ce trasaturi mai potrivite poate caracteriza o linia a treia?

Din 1959 si pana in 1967, tanarul din Blaj a fost un titular de baza al echipei Romaniei, participand la majoritatea meciurilor selectionatei noastre si adunand 23 de selectii. Politicul, insa, se amesteca in sport, iar stigmatul de „dusman al poporului”, purtat de tatal sau, continua sa umbreasca cariera de jucator al lui Mircea Rusu; asa se face ca acesta a ratat meciul cu Franta, de la Bayonne, in 1961, fiind anuntat, cu o zi inainte de plecare, ca „nu iesise” viza.

Ultima partida sub tricourile nationalei trebuia sa fie cea disputata cu Franta, la Nantes, in 1967. Mircea Rusu a facut deplasarea cu echipa, dar, in preziua meciului, simtind ca nu se refacuse pe deplin in urma unei intinderi („eram 99% refacut”) Mircea Rusu solicita antrenorilor sa nu joace. „Considerand ca as putea recidiva am renuntat sa joc, mai ales ca atunci inlocuirile se faceau foarte greu”. Desi nu a jucat, Mircea Rusu a participat, totusi, la meci! „Am evoluat ca arbitru de tusa, pe partea pe care Capendeguy a marcat ras cu tusa… de ce nu ai ridicat steagul, mai Mirceo? Pai daca nu a calcat tusa!” Cinstit jucator, cinstit arbitru!

Plecarea la Cluj

In 1970, datorita unor probleme familiale, Mircea Rusu este nevoit sa se muta la Cluj, devenind director al Grupului Scolar Material Rulant 16 Februarie si activand, ca jucator, la Agronomia Cluj.

Sosit la Cluj, el a sustinut rugby-ul la nivelul juniorilor, raspunzand de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor (MTTc), meritele sale in sustinerea si dezvoltarea rugby-ului clujean fiind incontestabile.

Impreuna cu Alexandru Stefu, a infiintat sectia de rugby de la scoala sportiva Viitorul Cluj, apoi o sectie de juniori la clubul sportiv scolar Locomotiva, antrenor fiind Titi Deleanu. Dupa o vreme, cele doua cluburi au fuzionat sub numele de Locomotiva Cluj.

Mircea Rusu a contribuit la infiintarea echipei Uzinelor „16 Februarie” la care a activat ca jucator pana in 1979, cand, la 46 de ani s-a retras din activitatea competitionala. A ramas, insa, langa echipa scolii pana in 1995 cand s-a pensionat.

Prezenta marelui flanker Mircea Rusu, o personalitate deosebita a rugby-ului romanesc, a avut o influenta profunda asupra rugby-ului clujean. Din vatra rugby-ului de la poalele Feleacului au aparut jucatori de talent: fratii Doja, Oroianu, Copil, Raceanu, Marginean, Horvat, Sauan, Tamas, Tincu, Mot, Sugar.

Viorel Morariu, capitanul sau de la echipa nationala si de la Grivita, l-a caracterizat pe Mircea Rusu cum nu se poate mai bine: „A fost un jucator de o mare eficacitate datorita calitatilor lui de combativitate, curaj, devotament, spirit de echipa, inteligenta in joc, toate aceste calitati fiind sustinute de calitati fizice deosebite. Cred ca el a fost prototipul jucatorului modern din zilele noastre. Si, peste toate acestea, Mircea Rusu a fost un exemplu de fair-play.”

Mircea Rusu nu a fost doar unul dintre mari flankeri ai acestei tari. Mircea Rusu face parte din categoria personalitatilor care au marcat istoria rugby-ului romanesc prin forta caracterului si printr-o prezenta care a impus, intotdeauna, respect. In teren si in afara terenului.

Sursa: www.rugby.ro